La prima participare cu Ford Fiesta R5 la un raliu de asfalt, Bogdan Marișca a obținut locul secund în Transilvania Rally și a câștigat un loc în clasamentul general. Mă bucură cu atât mai mult rezultatul său cu cât în cadrul shakedown-ului am avut privilegiul de a ocupa locul copilotului în mașina condusă de el.
Mie și altor oameni mușcați serios de automobil, ni se întâmplă des să ne lansăm în câte un discurs crescendo atunci când vine vorba de curse, cu atât mai mult atunci când este vorba de raliuri. Sunt cazuri clare de visat cu ochii deschiși. Ne alimentăm pasiunea mergând să vedem de pe marginea drumului cum vin niște nebuni cu mașinile lor colorate să tulbure liniștea pădurilor sau, atunci cand trec prin sate, să clatine probabil vechii pești albaștri din sticlă aflați încă pe televizoarele bătrânilor nostalgici. Vă dați seama cu ce entuziasm am plecat la Cluj știind pe de o parte că urma să fim tratați ca niște oaspeți de onoare, fiind invitați de Ford România, și să ocupăm locul copilotului la shakedown, pe de alta că aici urma să concureze și colegul nostru Radu.
Raliul Clujului
Am încercat să ajung pe cât mai mult probe speciale, să văd cât mai mult din cel mai bun unghi, și să urmăresc atent în speranța că mai pot fura câte ceva din meseria celor care ajung să scoată untul din mașinile astea. Prima probă pe care am văzut-o a fost cea de macadam, Florești. Sigur, te umpli de praf dar, aici la Cluj ai ocazia să vezi de la un kilometru, doi, cum se aproprie de tine un nor de praf în frunte cu o mașină. Pe macadam se vede ușor lipsa experienței celui din spatele volanului, precum și curajul poate sfidător al altora. Apoi, prima super specială a avut loc în parcarea de la Polus Centre. A fost mai spectaculos decât mă așteptam, în sensul că piloții buni ne-au încântat cu niște glisade de toată frumusețea, alții au greșit inexplicabil și în mod repetat, stârnind râsete în public, iar unii au fost nevoiți să redreseze mașina pentru a nu lovi bordurile. Cum probele primei zile au fost destul de puține și de scurte, clasamentul provizoriu te ajuta doar să-ți faci o idee despre cine avea șanse să termine în primii zece.
A doua zi dimineață am fost pe Dângău, considerată una din cele mai frumoase și mai tehnice probe speciale din campionatul național. Simone Tempestini își consolida încet și sigur avantajul, urmat îndeaproape de Bogdan Marișca, ambii pilotând Ford Fiesta R5. Mi-a plăcut diversitatea mașinilor înscrise, putând vedea atât vechile Escort (trei la număr) cât și un Seria 3 e36 coupe. Thomas Abraham cu al său Mitsubishi break nu a mai ajuns până la această probă, iar Gergo Szabo a ieșit în decor în încercarea să de a rămâne aproape de primii clasați. În PS 8 – Făget a fost plăcut să văd un ritm bun al echipajului Adi Iliescu/Radu Guramultă, după ce dimineața problemele tehnice i-au împiedicat să obțină timpi competitivi. O surpriză plăcută în ce privește timpii pe probe a fost Raul Badiu, fiind spre sfârșitul zilei foarte aproape de Marco Tempestini, acesta din urmă având o penalizare de 20 de secunde. Ultima probă a raliului a fost super speciala de la Polus Center, acolo unde cei care nu puteau schimba multe în clasament au glisat pentru deliciul publicului numeros, iar ceilalți au încercat să găsească câteva secunde pentru a își îmbunătăți rezultatul. Clasamentul general ia avut la final pe primele trei poziții pe Simone Tempestini/Dorin Pulpea, care au ajuns acum la 105 puncte, Bogdan Marișca/Carmen Poenaru, iar podiumul a fost completat de Marco Tempestini/Anton Avram.
Nu e drog dar, crează dependență!
Am lăsat ce era mai important, pentru mine, la final. La shakedown am mers în dreapta lui Bogdan Marișca. Ce experiență! De la Parcul Service până la shakedown a mers prin trafic deschis. După o frână două, o accelerație mai puternică, slalom pentru a încălzi cauciucurile, intri ușor într-o atmosferă de concurs, cum s-ar zice. Te obișnuiești cu zgomotele diferențialelor, cu clicurile care se aud când sunt schimbate treptele și, în special, îți dai seama dacă centurile sunt bine strânse sau nu. La start, cu câteva secunde înainte schimbă maparea și motorul începe să se audă altfel. Toba pocnește, mașina tremură, parcă și ea ar avea un surplus de adrenalină. Plecăm ca din pușcă și se ajunge instant la viteze cu care nu eram obișnuit pe un traseu atât de denivelat ca cel pe care eram. Accelerarea în linie dreaptă e comparabilă cu ce experimentezi în mod normal la o motocicletă sport, deși senzațiile sunt diferite. Deocamdată era interesantă experiența.
Se pare că nu conduce la consum
Pe linia dreaptă Bogdan îmi spune că am ajuns în limitare și nu putem merge mai repede. Aveam în jur de 180 km/h pe o străduță. Cam cât ia un HP4 în prima treaptă, mă gândeam eu relaxat. Apoi am văzut primul viraj, unul care părea strâns. În continuare mașina era în limitare. Ne apropiem de viraj și mă gândeam că urmează frâna. Tot în limitare dar, și ceva adrenalină de data asta. Era un fel de curiozitare, abia așteptam să văd ce se întâmplă. Încă un pic și, da, tot în limitare. Într-un sfârșit a fost o frână ce a părut foarte scurtă, vreo două trepte în jos, apoi se aruncă în viraj. Era greu să înțeleg de ce are mașina atât de multă aderență. Este ciudat și plăcut în același timp să intri orbește într-un viraj (pentru că vegetația îți limitează vederea), și să deschizi până la marginea drumului pe contrasens știind că nu vine nimeni. După câteva paliere de viteză ajungem într-o zonă cu viraje succesive, iar viteza scade. Paradoxal, m-am bucurat. Cu cât virajele erau mai strânse și vizibilitatea mai mare, cu atât Bogdan forța limitele aderenței și ajungeam de-a latul. Când se îndrepta și recăpăta aderența primeai un fel de ghiont în spate și micul Ford Fiesta alerga ca un ghepard ce își ține echilibrul cu coada atunci când schimbă direcția de mers. Nu-mi cereți să explic, asta mi-a trecut prin minte în momentele acelea. Trecem linia de sosire, intrăm în traficul obișnuit și prindem puțină aglomerație la un sens giratoriu. A-ntâina, frână, ambreiaj, și tot așa de câteva ori. Plecând încet ca să nu intrăm în cei din față, mașina tremura puțin, semne că și ei, ca și mie, nu-i plăcea ce se întâmplă. Mai voiam… și cine mă poate acuza?
Foto: RallyZoom.ro, Adrian Cobzaşu
