Atunci când a lansat în urmă cu câțiva ani seria MT, Yamaha a definit-o ca expresie pură a spiritului războinic nipon, a părții întunecate a Japoniei. La vremea respectivă, MT-09 era vârful sabiei, cu tricilindrul său plin de țâfnă și răzvrătire, montat într-un cadru excelent, care îți permite să te joci cum vrei – o motocicletă de care m-am îndrăgostit pe loc. Și am crezut atunci că aceasta este limita de sus la care firma cu 3 diapazoane este dispusă să-și ducă „întunecatele“, mai ales că au urmat MT-uri mai civilizate și accesibile unei categorii largi de rideri, chiar dacă arată agresiv – MT-07 și MT03. M-am înșelat și mă bucur mult că sabia are un vârf nou, mult mai ascuțit! MT-10 este într-o total altă ligă nu doar față de MT-09 dar și față de orice alt super-naked pe care l-a fabricat vreodată Yamaha. Este în categoria hyper-naked. ADN-ul său este unul care-i garantează competența exhibată și fascinația exercitată: actuala generație de YZF-R1 – superbike-ul care m-a cucerit după 3 tururi de circuit. R1 are un caracter aparte, un „je ne sais quoi“ livrat de motorul „crossplane“ și un fel anume în care cadrul comunică cu riderul și îi livrează exact ce are nevoie, când are nevoie.
Ori MT-10 având cadrul lui R1, suspensia lui R1, frânele lui R1 și același motor – cu 60% dintre componente identice cu cele ale lui R1… ce putea să iasă ?!? Dar, cum spuneam la început, MT-10 este mai mult decât un R1 fără carene. Inginerii din Iwata au transformat superbike-ul conceput pentru curse, cu ciclistica sa rigidă și ultra-agilă și cu livrarea puterii liniară dar exploatabilă preponderent la turații mari, într-o „armă“ stradală cu care se trage din orice poziție… a manșonului de accelerație. Schimbările făcute la motorul de 998 cmc al lui R1 – chiulasă, axe cu came, arbore cotit, galerii de admisie și evacuare, etc. – au avut ca principal scop obținerea unui caracter mai agresiv, obținut printr-un cuplu motor generos pe toată plaja de turație, în special în zonele joasă și medie. Rezultatul: 111 Nm/9000 rpm. Adică acest motor este un monstru cu care nu e de glumit – agresiune pură! Când vei trage de gaz, chiar și în ture joase, gândul nu te va duce nicio clipă la cei 40 de CP sacrificați pe altarul cuplului motor, ci doar la felul nebunesc și fascinant în care începe să defileze peisajul în jurul tău.
Și oricum, cei 160 CP/ 11.500 rpm sunt mulți, foarte mulți, atunci când sunt secondați permanent de o hoardă de newtoni-metru. În special începând cu 5000 rpm, distanțele devin extrem de scurte atunci când răsucești manșonul de accelerație al lui MT-10, pentru că atunci își dezvăluie cu adevărat „latura întunecată“. Se comportă la turații medii așa cum se comportă un superbike în apropierea zonei roșii a turometrului: isterie și exces de adrenalină. Iar sunetul… ei bine, sunetul acela ca de V2 pe care atât de mulți îl iubim, datorat aranjamentului „crossplane“ al arborelui cotit (cu manetoanele decalate la 90°), este „toxic“ pentru urechi, dă dependență. Este același sunet pe care îl auzim ori de câte ori ne uităm la MotoGP și trece pe linia dreaptă Valentino Rossi pe al său M1. La acest capitol Yamaha a ciupit coarda sensibilă a fanilor săi și ai „Doctorului“ și nu ai cum să scapi ne-subjugat auditiv. Revenind la prestații, acest street-fighter vrea să se ridice pe o roată permanent atunci când accelerezi brusc în primele 3 trepte de viteză, o dovadă în plus a «excesului“ de cuplu disponibil. Doar Controlul Tracțiunii – unul mai puțin sofisticat decât la R1, dar foarte competent – stă în calea plecării riderului pe o roată de la fiecare semafor sau a ieșirii sale în wheelie din fiecare viraj.
Citește continuarea pe MotorXpert
