Sus, acolo în nori, ajungi să fii doar tu şi cu gândurile tale. Bine, gândurile ajung un pic mai târziu, sunt mai lente; îţi lasă răgaz să zâmbeşti câteva momente necontrolat. Aşa cum bine ştie Mitraşcă, cel ce abia a trait totul, la Pikes Peak.
Dintre toţi cei care au auzit vreodată despre Pikes Peak, 99,9 % îţi vor apune, fără ezitare, câte ceva despre o cursă de hill climb. Restul, destul de indulgent, de 0,1 % ar şti să completeze şi cu altceva. Ăia sunt localnicii sau rudele lor apropiate. Pikes Peak International Hill Climb, una dintre cele mai celebre competiţii automobilistice din lume, un vis pentru mulţi, chiar şi români. Singurul care a trait visul până acum este Andrei Mitraşcă, în 2014.
Sincer, nu mai ştiu când am avut prima dată ideea că aş putea concura la Pikes Peak, dar ştiu sigur că a fost înainte de cursa din 2013. Ţin minte că atunci când am aflat că va merge şi Loeb am zis: la naiba, acum toată lumea o să vrea să meargă la cursa asta. Aşa că precis o să se apuce vreun pilot român cu sponsori puternici să sondeze terenul. Vor simţi unii oportunitatea, mai ales ca PR. Să fii primul român la Pikes Peak sună într-adevăr a ştire. Am ţinut în mine ideea. Am început să mă documentez. Nu aveam bani, nu aveam echipă, aveam doar o idee şi maşina. Ştiam că ea nu va impresiona dar simpla prezenţă la start era deja o performanţă. Iar dacă cineva în ţara asta se pricepea să ajungă la start şi pe urmă la finish doar cu bani de sandwich şi de jumătate de rezervor, apoi ăla eu eram.
Andrei Mitraşcă este, după cum îmi place mie să-l numesc, cel mai poet dintre piloţi şi cel mai pilot dintre poeţi – deodată. Şi nici măcar nu scrie poezie sau ceva, dar îşi trăieşte viaţa boem, în ritm de autor de snoave din secolele trecute. De câţiva ani participă la întrecerile de viteză în coastă, în România. Rezultatele n-au fost niciodată excepţionale, dar a stabilit recorduri de curse consecutive fără abandon. Paranteză – şi cu bugete rarefiate, uneori încăpăţânate să tindă spre zero.
Mi-am făcut calculele, am eliminat tot ce puteam să elimin. Echipă tehnică, hotel, fotograf, platformă, tot. Am rămas cu transportul maşinii, biletul de avion, viza şi cu înscrierea. Şi acelea costau cam cât maşina. Prima dată am vrut să mă duc cu Ruxi pe roţi de la New York la Colorado Springs. Sunt aproape 3.000 km. Dar a venit feedback-ul a doi oameni care m-au susţinut mereu de-a lungul vremii. Bogdan Militaru, şeful SEAT România şi Daniel Balaban, proprietarul Alto Syncro şi Avia Motors, şi mi-au spus “ocupă-te de proiectul ăsta!” şi am prins curaj. Asta era în 2013. Am plătit înscrierea încă de anul trecut. Au fost banii mei, era un bonus de la serviciu şi l-am dat pe tot pe înscriere. 1.400 de dolari; ăsta a fost startul propriu-zis.
Colorado, SUA – ˝Cursa către nori˝ (The Race to the Clouds), aşa cum îi spun americanii, o urcare către înălţimile Pikes Peak. 19,99 km lungime, 156 de viraje, o diferenţă de nivel între startul cursei şi sosire de 1.400 m; care sosire este poziţionată la peste 4.300 m altitudine. Vehicule care mai de care, de la motorete nebune la moştri mecanici cu patru roti şi jde mii de cai sub capotă, toate ca publicul american să primească ceea ce apreciază mai mult: spectacol total. Printre toţi nebunii ăia frumoşi, unul mai mare, cu buzunare goale şi paşaport de România – Mitraşcă.
Toată lumea acolo are un respect deosebit pentru munte şi pentru dorinţa de a ajunge în vârf.
Până la vârf a fost un ocean de traversat, 3.000 km de bătut din New York până în Colorado, mese cu toate calariile nesănătoase din lume şi Cola, dintr-aia adevărată, de savurat. A fost nevoie de bani, de sprijin, iar el a venit într-un final. Andrei a reuşit să aibă, cu rost, viză de State pentru că cei de la SEAT România, Dunlop România, SEMA Expres, Omniasig, Avia Motos & Alto SYncro şi F64 au crezut în visul său nebun şi l-au susţinut. Ruxi, maşina lui Andrei, e un SEAT Ibiza diesel, automobil dezvoltat iniţial pentru raliu, convertit apoi pentru întrecerile de coastă. A terminat cu brio toate cursele pe care le-a început, fără abandon. De data aceasta peripeţiile au intervenit încă din start: vaporul cu Ruxi a întârziat, formalităţile au fost făcute greu, maşina a fost lovită superficial în port şi, colac peste pupăză, la verificările tehnice de dinaintea cursei a fost constatată o neregulă constructivă la roll cage. S-a tăiat, s-a sudat, s-a vopsit, s-a rezolvat!
Ştiţi cum e cu Ruxi? Nu e cea mai puternică, cea mai deşteaptă maşină de curse, dar este a mea şi m-a dus la final întotdeauna.
Ajutat de vărul său şi de câţiva prieteni inimoşi, cu Ruxi pe platforma trasă de un Chevrolet uriaş, tipic american, Mitraşcă a pornit către El Dorado-ul său proaspăt inventat. Odată ajuns s-a cazat în cel mai luxos hotel de conjunctură. Bancheta monstruleţului pe care americanii îl numesc SUV. Aici intervine în poveste Steve Goeglein, de fapt a doua zi dimineaţă, când, marcat de nebunia nebunului dormit şi nu prea în maşină, îl ia sub aripa sa protectoare. Steve e un pilot de tipul gentleman driver, face pikes Peak-ul şi atât, dar o face cu mândrie.
Steve Goeglein mi-a oferit casă, masă, atelier, echipă; m-a prezentat tuturor, peste tot. De la geamul camerei în care dormeam se vedea muntele. Atelierul lui Steve era o hală imensă destinată doar maşinii lui de curse, cu care concura doar o dată pe an, la Pikes Peak. Era în curtea casei. Oamenii lui m-au luat ca pe un nou membru al echipei. Am avut o săptămână extraordinară. Mulţi concurenţi au venit la mine să-şi ofere suportul când au aflat că sunt singur. Mă simţeam ca un copil care concurează cu oamenii mari şi toţi îl ajută să ţină pasul cu ei.
În febra cursei Andrei s-a găsit să fie şi arogant. Deşi plecase cu gândul de a participa şi atât. O cercetare sumară i-a scos în cale recordurile concursului. Ce să vezi, chiar fiind vorba de americani, exista şi un record pentru automobile diesel. Un record modest, uşor de întrecut. Zis şi sperat pentru Mitraşcă, al cărui zâmbet complice i se datora noului ţel. Dar, surpriză, în ziua concursului toate au luat-o anapoda. După un start bun şi câteva viraje abordate mai hotărât chiar şi decât pe coastele patriei, Mitraşcă s-a văzut trădat de motor. Intrat într-un soi de safety mode enervant, l-a purtat până sus, doar că la pas de plimbare. Recordul? Da´ s-a mai gândit cineva la el? Important e că a ajuns sus, ăla a fost recordul de drept.
Am învăţat traseul pe de rost. Am făcut o recunoaştere ca la raliu. Am filmat-o şi mi-am dictat în cameră toate virajele. M-am uitat la filmarea aceea până am ştiut tot traseul. Steve s-a şi mirat înainte de cursă când am povestit puţin cu el despre unele viraje. El se dă de 24 de ani în cursa asta. Este cea mai lungă participare consecutivă activă la Pikes Peak.
O satisfacţie sportivă nu a existat după Pikes Peak 2014, iar Andrei o recunoaşte franc. Dar împlinirea personală a tins, fără dubii, către plus infinit. A fost luat în seamă de mulţi concurenţi, a fost ajutat benevol, i s-a spus ˝Andrei, povestea ta este extraordinară! Să vii singur atâta drum doar ca să concurezi… e o onoare pentru noi că tu eşti aici”. Iar asta a fost o reuşită mai mare decât orice record. Pentru acelea există ediţia 2015, pentru care Mitraşcă a început deja să se pregătească.
˝Acolo sus, acolo sus totul e altfel. Adică poţi să te simţi cineva. Chiar şi atunci când termini ultimul, să zicem. Te-ai dat la Pikes Peak, ai visat, ai îndrăznit, ai reuşit! Ai provocat ceea ce părea a fi imposibilul iar el ţi-a cedat. Mi-e dor de aerul de Colorado de la 4.300 m şi ştiu o singură soluţie pentru problema asta!˝
