Test Aston Martin DBS Superleggera Volante – Vis umed

Plouă. O ploaie ternă, tristă, mocănească. Nici prea cald nu pare a fi. Ceață. Gri. Mult gri. Apoi, fiecare moleculă din corp începe să-mi vibreze în armonii V12. Culoare. 725 CP gata să evaporeze pelicula de apă de sub gumele din spate și melancolia din inima mea. DBS Superleggera Volante. Foto: Bogdan Paraschiv

301.958,03 euro. Ușoară panică. Mi-aș putea permite să plătesc 958 de euro și 3 cenți, dar primele trei cifre mă îngrijorează. Închid ochii, inhalez aerul umed, proaspăt, rece, îmi eliberez gândurile și privesc din nou dincolo de monede, de valorile lumești. Sub ochii mei ia ființă o operă de artă zămislită într-un alt univers. Nu se supune legilor umane, unde cilindrii se închină rotoarelor, benzina lasă loc curentului, iar eșapamentul se stinge ușor, cu un răget trist.

DBS plutește peste canoanele pământenilor. E mai presus de orice imaginație, mai intens decât orice electrică, mai elegant decât orice supercar. E o nălucă cu aspect rasat, britanic și comportament scandalos, italienesc. Nu degeaba o cheamă Superleggera. Este, simplu spus, Astonul suprem.

DBS Superleggera Volante – modificări substanțiale

Are gene de DB11 AMR, dar a fost supus unor mutații complexe, care i-au adus un motor mai puternic cu 95 CP și l-au ușurat de 72 kg. Peste tot pe unde privesc, mă lovesc de fibră de carbon expusă ostentativ vederii. Rama parbrizului, elementele aerodinamice, ornamentele interioare, structura scaunelor – toate sunt confecționate din ingredientul magic. Tuturor le admir textura, dar adevărata comoară stă ascunsă sub nuanța Cosmos Orange – panourile caroseriei sunt realizate tot din fibră de carbon, iar structura este confecționată din aluminiu. Toate eforturile extratereștrilor care au gândit DBS-ul s-au canalizat pe scăderea greutății cu orice preț. Asta mi-am zis în timp ce căutam calea spre centrul de control al bestiei.

➡ Aston Martin, safety car pentru Formula 1 💡

Mânerul ascuns în ușă, din motive de aerodinamică și aspect, iese, geamul coboară un centimetru, scăpând din strânsoarea plafonului din pânză și urmează șocul: geamuri laterale laminate! Pare că, după ce s-au chinuit să scape cu tot dinadinsul de balast, proiectanții au stricat totul. Doar pare. De fapt, abia acum încep să înțeleg menirea lui DBS Superlegerra. Nu se vrea chiar o bestie fără scrupule, care măsoară distanțele în secunde. E o arătare mult mai complexă… Un companion rafinat, cu cockpit silențios când plafonul este ridicat, un iaht luxos din care, cu plafonul pliat, admiri cerul și un kart supradimensionat când culci accelerația.

Degetele caută texturi, ochii se desfată cu atmosfera retro, primitoare, de GT emblematic. E atât de „Aston Martin“, încât îmi pare că mă aflu captiv în inima a mai bine de un veac de istorie. Nimic modern. Câteva butoane, piele, câteva controale tactile ce par desprinse din era de început a digitalizării, fibră de carbon și multe cusături cu ață portocalie într-o mare de piele neagră. Și scaunele… Confortabile pentru un supercar, sportive pentru un GT. Perfecte. Volan? Nu, mulțumesc! O manșă de „private jet“ are grijă să extragă și cele mai mici urme de pilot din șoferul lui DBS.

➡ Vizitează aici pagina Aston Martin! 💡

Decapotez. Capotez. Decapotez. Cu 100.000 de cicluri de „plimbat“ plafonul de pânză l-au chinuit testerii pe DBS, de la Death Valley până la Cercul Polar de Nord. Coafura a rezistat. Eu, doar cu două. Nu din sadism, ci ca să admir spectacolul care durează 14 secunde. Plafonul pliat are o grosime-record, de numai 26 cm, deci mai ai ceva spațiu în portbagaj și pentru câteva plase. Mici, ce-i drept. Dar ce contează când tot ce-ți trebuie într-o vacanță e sub capotă?

725 CP. 900 Nm de la 1800 rpm. Toți pe puntea spate, toți pe ploaie. De-a valma. Nu, nu trec în revistă fișa tehnică. Îți explic la ce dulce supliciu m-a supus DBS. Ți-aș putea descrie analitic cum l-am blocat în treapta a patra, la 2000 rpm, 100 km/h, iar la culcarea accelerației, mă luptam cu volanul ca să-l țin pe trasă. Dar n-o s-o fac. Pentru că opera asta este mai mult decât un supercar. E mai mult decât un GT. E o jucărie scumpă și complexă, care îmbină manevrabilitatea unei rachete sol-sol cu rafinamentul unui parfum Roja. Un spectacol pentru care biletul în primul rând trece de 219.000 de euro. Eu am primit și floricele nobile, pentru încă 80.000 de euro. A meritat.

V12 biturbo

Apăsarea butonului Start din inima consolei centrale trezește orchestra. La ralanti, mașina nu vibrează. Pur și simplu, se mișcă ușor stânga-dreapta, amplu, copleșitor ca un V8 american, sub freamătul unui mecanism motor gata să sfârtece kilometri de asfalt. Numai că în față nu lucrează un V8, ci un V12, rafinat la mângâierea accelerației și monstruos la apăsarea ei. Dau câteva șprițuri profane, aidoma unui șofer de Dacie 1300 urcat direct într-o fuzee.

Simfonia pentru 12 cilindri și două turbocompresoare sună melodios până la 3000 rpm, limită dincolo de care evacuarea lui DBS Superleggera este cu 10 dB mai potentă decât a lui DB11. Care, apropo, este… potentă. Un cor orchestrat cu măiestrie, ce implică note ample, de la baritonal la ralanti, la acut „pe roșu“, acompaniate de pocnete și bubuituri pe decelerare. Extaz pentru urechi. Mă cuprinde un fior mai presus de orice epitet. Îl simt, dar nu pot să-l descriu.

Verific. Modul GT (cel mai domestic). Pornesc. Astonul accelerează progresiv, cu un zumzet civilizat. Clar, nu conduc un Clio, pentru că direcția e grea, poziția la volan, joasă, iar capota lungă mă face să „privesc cu boltă“ denivelările din față. Suspensia adaptivă este însă britanic de comodă în modul GT. „Un extraterestru civilizat“, îmi spun, iar răspunsul blând, docil la atingerea accelerației îmi dă curaj să cresc tempoul.

900 Nm pe puntea spate

Deschid gazul la jumătate, iar mașina începe să danseze pe șosea, în timp ce gumele Pirelli P Zero 305/30 R 21 se străduiesc să găsească asfaltul de sub pelicula de apă. O senzație pe care nu am mai avut-o niciodată, în nicio mașinărie. O experiență care îți solicită fie­care neuron, fiecare mușchi, pentru a coordona pedalele cu volanul în scopul vital de a sta pe bandă. O formă de extaz inaccesibilă celor mai mulți pământeni.

Doar în linie dreaptă, DBS nu este violența întruchipată. E răzvrătit, dar obedient în modul GT. Îl simt închegat, prompt, distractiv. Îl simt un aliat perfect, cu ajutorul unui ESP care intervine fin, făcându-mă să contracarez glisadele cu mici corecții din manșă. Motorul pare că se joacă fără niciun dram de stres și la 7000 rpm. Mirific!

DBS Superleggera Volante, între extaz și agonie

În viraje e altă poveste. Cutia de viteze de pe spate (transaxle) echilibrează masele la 51:49%, garda la sol este coborâtă cu 1 cm față de a lui DB11, bara antiruliu e mai groasă, dar niciuna dintre astea nu mă încălzesc când sunt la volan. Îmi trebuie măiestrie să pun 900 Nm pe șosea, altfel plec în decor la orice tresărire a piciorului drept. Mențin însă viteza constantă și DBS Superleggera stă pe trasă la viteze mai mari decât mă așteptam. La degajare, dacă deschid gazul mai devreme provoc un tête-à-queue pe care nu mi-l pot permite. Nu pe șosea. Pe scurt, calea cea mai simplă ar fi să stau în banca mea, ca să nu fac împrumut la bancă. Nu apăs butonul S de pe volan (de la Satan, pesemne), fiindcă nu cred că pot ține pe bandă DBS-ul în Sport, pe ud. Poftim, am spus-o!

Cobor. Admir. Sunt inundat de fericirea că am putut conduce poate ultimul V12 twin-turbo cu propulsie pe spate din istorie. Poate ultimul GT adevărat, silențios pe autostradă, distractiv pe viraje, cu vibrații, benzină, eșapament, sunet mecanic real. Poate ultima victorie a simțurilor asupra rațiunii.

Verdict AutoExpert

Și scandalos, și fin. Și incisiv, și confortabil. Și extravagant, și tradiționalist. DBS adună toate antonimele sub o pânză retractabilă, dând naștere GT-ului suprem.