E complicat să-ţi imaginezi exploratorul modern, şi cu atât mai mult pe cel din trecut, fără o sticlă pe masa cabinei sale. Dacă în poveştile cu piraţi se vorbeşte des despre rom, băutura asociată cu naturaleţe mării este, de fapt, whisky-ul.
Despre whisky este complicat şi injust să vorbeşti doar într-un articol de revistă, atâta timp cât despre această băutură cu ştaif au fost scrise sute, dacă nu mii, de cărţi. Însă este total potrivit să-i plăteşti tribut atunci când faci referire la chestiuni legate de navigaţie. În primul rând, trebuie eliminată din start o confuzie care se naşte din numele scris în două feluri – „whisky” este o băutură distilată din cereale, îmbătrânită minim trei ani în butoaie de lemn care e musai să mai fi fost folosite în trecut (fie la depozitarea romului sau a sherry-ului) şi care se produce în Scoţia sau alte ţări care au îmbrăţişat această licoare (iar aici aş aminti Japonia, un pol al whisky-ului de calitate) şi „whiskey”, care este, în fapt, acelaşi produs, doar că distilat de trei ori şi fabricat în Irlanda. Denumirea
a fost adoptată şi de Canada sau de SUA (cu toate că americanii sunt producători de bourbon, în mare, un produs rezultat din rafinarea porumbului).
Totuşi, leagănul acestei băuturi este Scoţia, iar condiţia de bază pentru a putea fi numit whisky este să fi fost înnobilat minim trei ani în butoaiele de care pomeneam. Apoi, există două mari categorii de whisky: single malt şi blended. Cea din urmă este un colaj de single malt-uri, iar reţetele sunt respectate cu stricteţe de zeci şi sute de ani, „vinovat” de reuşitele finale făcându-se Master Distiller-ul (fiecare distilerie are un singur om care îşi dă girul final pe produs). În cazul unui single malt lucrurile sunt mai exclusiviste, fiecare sticlă fiind îmbuteliată dintr-un lot care nu a mai primit apoi în componenţă alte whisky-uri.
Nobleţea unui distilat este dată de vechimea sa, doar că, atenţie, vârsta unui whisky este dată strict de anii petrecuţi în butoi, odată îmbuteliat în sticle, învechirea nobilă despre care vorbim luând sfârşit.
Cele mai la îndemână şi totodată apreciate single malt-uri sunt cele cu vârsta de 12 ani, dar unele îmbutelieri speciale pot sări pragul de 50 de ani. E un pic cam greu de crezut că ajungi uneori în situaţia de a consuma o băutură alcoolică ce a fost produsă când tu erai, poate, copil, dar producătorii tradiţionali respectă cu stricteţe această caracteristică. În Scoţia, leagănul proverbial al whisky-ului (de unde şi denumirea de scotch) există patru mari regiuni în care se produce băutura: Lowland, Islay, Highland şi Speyside.
Marea, ingredient fin
Revenind la lumea noastră, cea a exploratorilor neînfricaţi, există şi altfel de legături între whisky şi mare. Spre exemplu, cele mai multe distilerii importante din Scoţia sunt construite pe marginea mării. Pe de o parte pentru că erau dependente de surse de apă menajeră, iar pe de altă parte pentru că briza mării şi-a pus amprenta, de multe ori, pe produsul finit (rezultând aşa numitele „seaside malts”). Pe multe din ambalajele sutelor de single malt-uri (sau chiar a blended-urilor) sunt reproduse simboluri marine, fie că este vorba de bărci,
timone sau veliere. Unii producători chiar folosesc marea ca instrument de marketing în promovarea
distilatelor din portofoliu, dar dincolo de declaraţii oficiale, un nas fin şi un gust antrenat pot simţi imediat influenţa marină la un whisky precum Old Pulteney (care are o semnătură sărată, speficică, explicată de construirea hambarelor pentru depozitarea cerealelor pe marginea mării).
Un alt exemplu elocvent al înfrăţirii cu ţinutul apelor este ambalajul lui Johnnie Walker Swing, un blend mai puţin cunoscut al celebrei distilerii, care vine îmbuteliat într-o sticlă cu fund rotunjit, asemănătoare unui hopa-mitică. Explicaţia este simplă şi a fost dictată de nevoie. În timpul furtunilor marine, sticlele atât de dragi comandanţilor de nave aveau tendinţa să se rostogolească, să se spargă şi să-i umple de regrete pe exploratori, mai cu seamă dacă erau scoţieni, zgârciţi prin definiţie. Găselniţa acestui ambalaj permitea ca sticla să se joace în voie în locul de depozitare, „purtată” de valurile rebele.
O altă poveste interesantă este cea a whisky- ului Mackinley, un blend reprodus anii trecuţi, după mulţi ani de absenţă. Reţeta fusese pierdută, doar că mulţumită unor sticle descoperite pe o navă eşuată în Antarctica în 1909, ea a putut fi analizată şi reconstruită. În 1907, exploratorul Ernest Shackelton trimitea vaporul cu provizii pentru a susţine expediţia Nimrod, din Antarctica. Doi ani mai târziu misiunea eşua şi odată cu ea şi nava. La peste un secol distanţă, printre rămăşiţe au fost descoperite şi câteva sticle de Mackinley, care au fost reproduse ulterior şi oferite spre vânzare în ediţiile The Discovery şi The Journey. Sigur, povestea vinde, într-o lume din ce în ce mai chitită pe profit, dar iniţiativa este una lăudabilă. Cât despre industria whisky-ului, e de ajuns să amintim că printre ambasadorii unor mărci îi găsim pe Jude Law, David Beckham, Mika Hakkinen sau James Button, pentru a înţelege amploarea actuală a fenomenului.
