Mă simt ca un căpitan de navă care notează într-un jurnal. Precum un războinic care, împreună cu un războinic şi mai nebun, a decis să se întoarcă pe scut şi nu sub el. Sună pompos, dar asta-ţi trece prin minte atunci când termini un raliu; primul la care participi din postura de concurent.
În cei câţiva ani de când activez în presa auto, sub stindardul AutoExpert,
am avut plăcerea să scriu despre mai toate raliurile ˝alergate˝ în campionatul
românesc. Eram eu, jurnalistul, care din pasiune eram şi membru în Colegiul de
Arbitri Bucureşti din cadrul Federaţiei Române de Automobilism Sportiv. Adică
îmbinam plăcutul cu utililul şi, din când în când, articolele din revistă se
năşteau în paralel cu delegări la competiţii, în rol de arbitru. Se termina
concursul, se mai năştea o povestioară, mai bună, mai puţin reuşită, asta a
rămas întotdeauna la aprecierea terţilor. Am simţit nevoie să încep cu aceste
precizări pentru a mai domoli pornirile războinice ale unora (a se citi oameni
implicaţi direct în competiţie), care trăiesc constant cu impresia că sunt
mereu singuri împotriva tuturor. Şi nu mi-e frică de faptul că voi fi urecheat
după această răbufnire, pentru că asta ar însemna că cei care se plâng de
nepromovarea în presă ar mai trebui să mai şi spicuiască publicaţiile din când
în când, lucru pe care se pare că-l omit cu superficialitate…
Întotdeauna m-am văzut de partea cealaltă a ˝baricadei˝, acolo, printre
nebunii frumoşi şi maşinăriile lor incredibile. Atâta doar că visurile se reduc
de prea multe ori la stadiul de vise, iar chestiunea financiară se pricepe să
taie aripi mai abitir decât bunica, atunci când puii de găină mai rebeli dădeau
să părăsească incinta peste gard. Şi totuşi, şansa apare de unde şi când te
aştepţi mai puţin.
Un telefon care nu a sunat
Aş fi spus că totul a pornit de la un telefon rătăcit în noapte, dar
realitatea anului 2014 este că totul a pornit de la un mesaj pe… Facebook.
Îmi scrie Costi Stratnic, pe care-l ştiam de la cursele de viteză în coastă.
După câteva mesaje de ˝încălzire˝ cade bomba: ˝te dai cu mine la Braşov, la
raliu?˝. Să fi durat vreo 2 secunde şi 4-5 zecimi până să răspund rotund, fără
urmă de ezitare în degetele care tastau: DA! Mă aruncam cu capul în faţă, ca
mielul la tăiere în ajun de Paşti, şi eram perfect conştient de asta, dar în
momentul în care simţi că visele se transformă înapoi în visuri (de data asta
plauzibile) e limpede că trebuie să ai, măcar parţial, ceva din hotărârea lui
Colin McRae în momentele de cumpănă.
Deci eu, Radu, neiniţiatul, urma să fac pereche cu Costi, un pilot pentru
care cursele se desfăşoară tocmai după principiul mcrae-an: ori la bal ori la
spital. Ştiam despre el că este bun, că este rapid; ştiam la fel de bine că
este dispus să-şi asume riscuri (mari), iar exemplul perfect era chiar faptul
că apelase la mine. Au urmat câteva nopţi de filmări onbord de la raliuri,
pentru mine, o ieşire la karting în timpul căreia am pus bazele unei gentlemen
agreement în două-trei vorbe şi mult stres în cele câteva zile rămase până la
startul efectiv. Neliniştea mea creştea invers proporţională cu timpul rămas,
iar pansament gândurilor mele agitate mi-au fost prietenii navigatori pe care
mi i-am făcut în timp la curse, oameni care au ştiut să aibă răbdare cu mine şi
să mă conecteze temeinic la realitatea scaunului din dreapta. Paranteză –
mulţumesc!
Marţi seara, 18 martie, echipajul Costi Stratnic/Radu Gurămultă pornea din
Bucureşti în căutarea împlinirii automobilistice pe probele unui raliu clasic
pentru România – Raliul Braşovului. Miercuri şi joi au fost zilele dedicate
recunoaşterilor traseului, cu câte trei treceri pe fiecare probă specială ce
urma a fi parcursă în concursul propriu-zis. Costi dicta, Radu scria, Costi
Dicta, Radu încerca să ţină ritmul. N-am mai scris atâta de mână din timpul
liceului, pentru că fiind mocăit peste măsură, în facultate m-am transformat în
prietenul copiatoarelor A4. Costi dicta mai departe, studiind atent traseul,
Radu se impacienta, conştient de faptul că exista o presiune destul de mare pe
umerii săi. Mi-ar trebui mult timp să rememorez, de exemplu, lucrurile pe care
le-am făcut în acele momente, pentru că mintea mea hoinărea bezmetică într-un
univers paralel.
Dacă acum aş fi scris un jurnal personal, aş fi ajuns la pagina în care
notam despre ziua cea mare – primul start efectiv al unui raliu pentru mine.
Prima probă, Pârâul Rece, primul START dictat în microfonul căştii, viraje,
distanţe, repere de pe traseu şi, peste toate, un Costi în vervă, pilotând
curat şi eficient o maşină destul de greu de stăpânit, de altfel – Renault Clio
RS de Grupa 12 (pe care din raţiuni de neconstituire a clasei am aruncat-o în
bătălia de la Clasa 11, singurul automobil cu doar o punte motoare între
integrale). Cele câteva minute de probă au părut secunde, un steag de sosire
depăşit în trombă şi prima probă parcursă fără cusur. Ziua a curs lin apoi,
încă trei probe în care ne-am simţit bine, în primul rând. Finalul, de gală,
desigur, în centrul Braşovului, într-o mare de spectatori pasionaţi care l-au
purtat în aplauze pe Costi spre cel de-al doilea timp al automobilelor cu 2
roţi motrice, după celebrul Vali Porcişteanu.
Proba regină – secunda de foc
Ziua a doua urma a fi de foc, cu probele regină ale raliului, Babarunca şi
Cheia, fiecare cu câte puţin peste 27 km lungime. Tot ceea ce s-a întâmplat
până în startul celei dintâi a fost perfect. Acolo am pornit, am legat câteva
viraje până când, din senin, zeul automobilului s-a găsit să ne tragă preşul de
sub picioare şi să ne trimită într-un scurt periplu în afara traseului, pe
iarbă. Dar, cum probabil că într-ul Olimp modern zeiţa Fortuna îi este
superioară, am reuşit destul de rapid să repornim automobilul şi să reluăm
proba. Cele câteva secunde de nedumerire au părut ore pe moment, iar în
plimbarea noastră am reuşit să adunăm pe sub maşină nutreţ cât să hrănim un
ponei o zi, dar cel mai important este c-am reuşit să ne regăsim şi să mergem
mai departe. Sosirea de pe Babarunca a fost momentul meu de descătuşare, pentru
că indiferent de ceea ce ar fi urmat, aş fi putut spune împlinit că am terminat
una dintre cele mai spectaculoase şi tehnice probe de raliu care se aleargă în
România.
Parcurgerea în sens invers a probei
a început mai timid pentru noi, dar ritmul a fost crescut constant după prima
treime. În Stop-ul probei puteam spune că am făcut raliul, deşi mai erau
programate alte două probe, pe care le mai alergaserăm o dată în startul zilei
de sâmbătă. Prima era Poiana, în urcare, una dintre preferatele lui Costi, pe
care o cunoştea de la etapa de coastă desfăşurată acolo. Luăm startul, ne
bucurăm de numărul impresionant de spectatori prezenţi pe margine, cărora le şi
mulţumim pe această cale pentru susţinere, iar când totul mergea ca pe roate,
iar noi intrasem într-o oarecare stare de beatitudine, ne pică cerul în cap
pentru a doua oară, după ieşirea la arat de pe Babarunca. Brusc, din senin,
maşina dădea semne de oboseală. Au urmat cele mai negre gânduri din această
cursă, în care nu înţelegeam cum de, în ciuda faptului că ne menţinusem în joc
într-un ritm excelent, totul ar fi putut să se năruie.
Am terminat proba în piuneze, dar drama din mintea mea se năştea din faptul
că mai aveam încă o probă şi apoi etapa de regularitate din Predeal până la
Braşov. E greu de descris cum am încercat să ne îmbărbătăm unul pe altul în
startul probei Râşnov – Pârâul Rece. Am plecat la pas, am rulat în regim de
croazieră, am tras de maşină, am dezamăgit spectatorii de pe margine, care însă
nu ne cunoşteau cumpăna, dar, într-un final, am terminat. Bine! Nesperat,
chiar. Raliul s-a terminat pentru noi în Piaţa Sfatului din Braşov, pe podiumul
clasei 11, poziţia a treia, cu câte o cupă în mână, la care în momentul ieşirii
în decor de pe Babarunca nu ne-am fi permis să visăm. Cum, necum, cineva a
considerat că dorinţa noastră mare de a termina frumos cursa merita răsplătită.
Şi a fost. Locul 18 în clasamentul general, din 39 de automobile care au ajuns
până la final (în concurs au plecat iniţial 51 de echipaje). Şi cel mai
important rezultat pentru echipajul 75, locul 4 în clasamentul automobilelor cu
2 roţi motrice, în spatele titraţilor piloţi Adrian Răspopa, Valentin
Porcişteanu şi Raul Badiu.
Cum s-ar zice, un weekend competiţional perfect pentru echipajul 75 (Costi
Stratnic/Radu Gurămultă), o nebunie posibilă graţie sprijinului total al
sponsorilor principali Omniasig – Vienna Insurance Group, Unicredit Leasing,
Flamicom şi GoPro, dar şi al prietenilor coechipieri Aurelian ˝Dode˝
Andronache, Horia Platona şi al echipei tehnice care a vegheat la integritatea
˝fierului˝ în concurs. Un raliu care a lăsat loc în mintea fiecăruia pentru noi
speranţe şi visuri. Un raliu în care am învăţat că mai avem multe de învăţat,
dar şi că tot ce a învăţat fiecare din noi până în acel punct a picat la ţanc.
Un raliu la finalul căruia, în mintea tuturor, se creiona o singură idee: un
nou raliu.
Radu Gurămultă
Foto: RallyZoom.ro
