Test comparativ clasa mini: Aygo versus Up versus i10 versus Picanto

Când crezi că mașinile mini vor să fie luate în serios, hop, apare un model precum Toyota Aygo care face baloane din gumă de mestecat și le leagă șireturile celorlalți concurenți. Oricât aș aprecia atitudinea asta la o mașină mică, însă, nu rezultă automat că e și cea mai bună.

Se dau patru mașini (aici de față) mici – foarte mici – și un redactor de 1,98 metri înălțime (sus-semnatul). Doamnelor și domnilor, vă rugăm să faceți câțiva pași în spate pentru că nu are cum să iasă bine.

Sau, cel puțin, așa ai fi îndreptățit să crezi numai că, într-o încercare involuntară de a confirma teoria conform căreia opușii se atrag, se întâmplă ca redactorul în cauză să aibă o slăbiciune specială față de mașinile din clasa mini. Poți pune afinitatea asta în seama unor porniri masochiste, dacă vrei, dar nu am nicio problemă să stau un pic chircit la volan sau să arăt complet caraghios atunci când cobor dintr-o mașină dacă numai așa m-aș putea bucura de agilitatea și naturalețea pe care numai absența kilogramelor le pot genera. Poți să pui oricât de mulți cai putere pe o mașină de două tone pentru că, în primul viraj, inerția se va face simțită.

Evident că mașinile astea mai sunt căutate și dintr-un alt motiv, unul mult mai sec, mai cinic: sunt punctul de intrare în lumea auto în ceea ce privește prețul. Exceptând câteva modele mai mari care au fost create special pentru a fi cât mai ieftine (Logan, la tine mă uit), îți va fi foarte greu să găsești ceva cu patru roți și motor care să coste mai puțin și să nu fie făcut pe un vapor în largul apelor teritoriale indiene.

Fix din cauza asta, o mare parte dintre mașinile din categoria asta care se vor vinde vor umbla pe străzi colantate în diverse feluri conduse de oameni care trebuie să ajungă cât mai repede în cât mai multe locuri. Sunt mașini ideale pentru cei care au în grijă flote de companie pentru că au un impozit mic spre inexistent, consumă relativ puțin pentru un motor pe benzină indiferent de felul în care sunt conduse – și vor fi abuzate, fii sigur de asta – și nici nu au costuri de întreținere mari. Multe dintre mașinile astea, deci, nu vor avea parte de prea multă dragoste, la fel cum suspectez că s-a întâmplat și cu una dintre mașinile din testul nostru, dar mai multe despre asta în paginile ce urmează.

Grupa mică dă test astăzi, deci. Fii sigur că dincolo de fețele zâmbitoare și neprihănite, fiecare își ascute cuțitele și e gata să facă orice pentru a câștiga. Box.

Volkswagen up! 1.0 move up!

Cu sau fără semn de exclamare (atunci să fie fără…), VW Up face ce știe mai bine Volkswagen să facă și anume îi enervează pe ceilalți din segment prin ușurința cu care poate să-l domine.

Chiar dacă i-au pus un semn de exclamare după nume, Up nu poate ascunde faptul că este, în esență, o mașină foarte serioasă. De fapt, el nu e decât un Golf prins în caroseria unei mașini din segmentul mini, iar afirmația asta trebuie citită cu tot respectul pe care compacta de la Volkswagen l-a câștigat de-a lungul anilor. E atât de bine făcut, încât nu ai cum să-i reproșezi ceva; chiar și micile scăpări poți fi sigur că sunt acolo nu pentru că le-a ratat vreun inginer VW, ci pentru că cineva din cadrul companiei a decis că așa se pot tăia niște costuri. La ce anume mă refer? Păi… la volanul extrem de subțire, spre exemplu. Diferențele dintre el și o fidea constau doar în culoare și în absența logoului VW din mijlocul pastei făinoase. În afară de asta, însă, nu sunt prea multe lucruri pe care i le poți reproșa lui Up. Nu e cea mai spațioasă mașină din test, asta în ciuda scaunelor din față cu spătar scobit pentru mai mult loc la picioare pe banchetă sau a portbagajului cu podea dublă care nu e utilă doar la contrabanda cu droguri peste frontieră, ci și la transformarea lui Up într-o mașină foarte bună pentru transport atunci când rabatezi complet spătarul banchetei, obținând o suprafața perfect plată.

Interiorul este tipic pentru VW. Până și mirosul e același. Bordul, la fel ca la Aygo, e îmbrăcat 
într-un plastic lucios (negru, în cazul nostru) în timp ce materialele folosite sunt de o calitate bună pentru segmentul în care ne aflăm. Habitaclul este foarte bine izolat, lăsând să intre foarte puține vibrații și sunete dinspre compartimentul motor. Senzația asta de serenitate e oarecum atipică în segment și nu e egalată de nicio altă mașină din test. Judecând după rafinament, Up pare că face parte dintr-un segment superior și se uită puțin mustrător la flamboaianța lui Aygo. Cutia de viteze este și ea cea mai precisă dintre toate patru (manuală cu cinci trepte, la fel ca la celelalte trei mașini), profitând la maximum de un motor de un litru cu o putere care, deși n-ai zice, e cea mai mică din test (60 CP). Motorul e foarte elastic fiind mult mai iertător atunci când nu te afli chiar în treapta ideală.

Dacă ar fi fost un concurs strict pe criterii de design, VW Up ar fi plecat acasă plângând. În rest, însă, oferă o experiență demnă de o clasă superioară iar defectele reale sunt dificil de găsit. Se pare că e greu să apară mașini slabe la VW.

Toyota Aygo 1.0 L VVT-i x-cite

Aygo a venit în testul ăsta ca să se dea mare. În timp ce restul mașinilor au dotări modeste sau, în cel mai bun caz, mediocre, Toyota pune cele mai bune jucării pe masă.

Printre mașinile astea, Aygo este ca un iPhone 6 la reuniunea telefoanelor Nokia ieșite la pensie. Este echivalentul unui adolescent în testul ăsta, mereu neliniștită și dornică să iasă în evidență. În consecință, este și cea mai atrăgătoare din punct de vedere vizual, Toyota părând că atacă mai degrabă mașini de genul FIAT 500 cu acest nou Aygo. Pare că nu mai țintește flotele, ci clienții individuali care caută o mașină prin care să-și exteriorizeze personalitatea. Nimeni nu putea acuza Toyota că ar fi o marcă tinerească, jucăușă, una care pune accentul pe distracție. Noul Aygo este fie o excepție, fie indicatorul unei noi direcții pentru marca japoneză. Sfatul nostru: pariază pe prima variantă.

De afară, Aygo arată absolut superb. Dacă îți place ce vezi în poze, să știi că în realitate e de trei ori mai bine. Interiorul nu e rău nici el, cu o planșă de bord care amintește de cea a lui Clio atât prin simplitatea ei, cât și prin finisajul negru lucios ales. Sistemul multimedia xTouch cu ecran de 7 inci funcționează ireproșabil, lucru ce nu poate fi spus și despre instalația de climatizare care cloncăne deranjant în timp ce recircularea aerului se activează cu ajutorul unui comutator mecanic, ca acum 30 de ani. Dacă nu s-ar fi aflat la câțiva centimetri distanță de un ecran tactil color, poate că nu ar fi sărit atât de mult în evidență.

În ceea ce privește motorul, am senzația că antifonarea a fost neglijată în mod voit pe alocuri pentru a lăsa o senzație de sportivitate. Totuși, vorbim despre un motor de doar un litru și 69 de cai putere, deci orice urmă de sportivitate se datorează exclusiv masei de aproximativ 900 de kilograme și nu vreunei performanțe remarcabile a motorului.

Suspensiile sunt moi și nu sunt deranjate cu adevărat decât de limitatoarele de viteză și alte denivelări ascuțite în timp ce direcția e pufoasă, întrecută fiind doar de pedala de ambreiaj care e mai flască decât un burete îmbibat cu apă.

Spațiul la interior este bun pentru șofer și pasagerul din dreapta, însă e semi-catastrofal pentru cei din spate. Bancheta se rabatează doar din interiorul portbagajului ceea ce n-ar fi chiar o problemă, întrucât portbagajul are o adâncime de câțiva centimetri. Mai greu e să deschizi haionul, fiind nevoie de ambele mâini.

Da, dar uită-te la ea. Te binedispui numai când o vezi. Așa ceva se cumpără cu bani mulți, foarte mulți, în mod normal.

Hyundai i10 1.0 Comfort

Nu de mult, o comparație între VW și Toyota pe de o parte, și Hyundai de cealaltă ar fi fost la fel de previzibilă ca un meci între Dinamo și Real Madrid. Dar, în lumea auto, lucrurile se schimbă.

În ceea ce privește rafinamentul ținutei de drum, Hyundai i10 se clasează pe un foarte hotărât loc în doi în acest test, imediat în spatele lui Up și la o distanță considerabilă înaintea lui Aygo și Picanto. Nici spațiul interior nu este deloc rău, fiind aproximativ la egalitate cu Picanto sub aspectul confortului pasagerilor de pe banchetă (asta chiar dacă Up are cel mai mare ampatament). Locurile din spate și portbagajul sunt cele care vor face diferențierea, pentru că în față toate modelele oferă spațiu suficient chiar și pentru persoanele foarte înalte. Și pentru că tot am vorbit de portbagaj, i10 este chiar la egalitate cu Up în privința volumului, însă se detașază în învingător atunci când spătarul banchetei este pliat (câștigă 100 de litri în plus). Totuși, plierea nu aduce cu ea și o suprafață plană, la fel ca la Up, deci e posibil ca spațiul în plus pe hârtie să nu se materializeze și într-un portbagaj mai practic în realitate. Mai există și varianta în care se ridică șezutul banchetei – situație în care planul obținut este orizontal, însă acum apare un prag înalt de vreo zece centimetri de care sunt convins că designerii IKEA nu au ținut cont atunci când și-au proiectat cutiile.

Despre interior mi-am notat în carnețel că seamănă cu al unui Volks-
wagen vechi. De fapt, seamănă cu al unui VW nou − altul decât Up − dar foarte slab echipat. Mai mult decât Up, Hyundai i10 pare un mini-Polo. Aspectul bordului reușește cumva să șteargă din senzația de maturitate pe care ți-o lasă felul în care se conduce. Cadranele cu iluminare albastră aduc aminte de ceasurile CASIO de pe vremuri și nu contribuie cu nimic la înlăturarea imaginii de jucărie. Plasticul folosit este la fel de slab calitativ ca și la KIA, însă este prezentat într-un mod care reușește să ascundă mai bine asta.

Din punct de vedere dinamic, Hyundai i10 se prezintă bine, în sensul că oferă un control foarte intuitiv, însă nu e cel mai bun din test – i10 e mai moale, nu-ți dă la fel de multă încredere și nici nu te incită la fel de tare precum Kia. Probabil tocmai datorită acelei maturități care te obligă să te porți în consecință.

Hyundai i10 e suficient de rafinat și de practic pentru a satisface de unul singur − măcar o vreme − nevoile unei familii. A nu se deduce că e o mașină de familie veritabilă, ci doar o opțiune foarte bună în segment.

Kia Picanto 1.0 Classic

Aproape întotdeauna se întâmplă și așa ceva: una dintre mașinile din test este echipată foarte diferit față de celelalte pentru a putea fi comparată echitabil. În cazul de față e vorba despre Kia.

Kia Picanto îl precede pe fratele ei i10 cu doi ani, fiind un model lansat în 2012 față de Hyundai care a suferit unele transformări chiar în 2014. La exterior, lucrul ăsta este practic insesizabil, ambele mașini părând la fel de moderne iar alegerea uneia sau alteia ținând strict de preferințele estetice proprii. Personal, consider că o mașină din clasa asta trebuie să fie cât mai distractivă așa că, dacă nu pot fi toate ca Aygo, atunci aș merge pe formele rotunjite ale lui Picanto. Până acum, deci, modelul Kia nu se prezintă 
deloc rău.

Ceea ce-l trage în jos, și o face destul de tare, este interiorul. Ai senzația că ai pășit într-un Cielo de acum 20 de ani care și-a petrecut aceste ultime două decenii făcând taximetrie. Mai mult ca sigur că mașina noastră de test suferise niște abuzuri iar un Picanto nou nu ar arăta la fel de căzut, însă nu pot să vorbesc despre ce îmi imaginez. Ai fi crezut că materiale ca cele de pe bordul lui Picanto nu mai există în industria auto din afara granițelor Indiei, dar uite că te-ai fi înșelat. Un plastic gri deschis, tare și neted, e completat de unul bej cu același aspect ieftin. O echipare mai bună ar schimba substanțial impresia, însă, ducând Kia foarte aproape de ce oferă și i10 (dar crescându-i considerabil și prețul).

Chiar dacă împart o platformă, KIA este mai scurtă, mai îngustă și mai scundă decât Hyundai i10. Asta nu se simte și la interior, însă, unde spațiul este similar grație, mai mult ca sigur, ampatamentului identic. La fel ca la Hyundai, rabatarea banchetei nu dă naștere unui spațiu plan dar, dacă bagajele nu vor sta foarte bine pe podeaua înclinată, nu același lucru se poate spune despre pasageri și șofer, pentru că Picanto vine cu cele mai confortabile scaune din test. Din păcate, însă, nu oferă și susținerea laterală pe care ai putea ajunge să ți-o dorești.

Pentru că, da, ceea ce livrează cel mai bine Kia este distracția. Cu o direcție grea, mecanică și un comportament perfect predictibil în viraje, Picanto e mașina pe care vei dori s-o conduci atunci când încep să apară tot mai des indicatoarele cu succesiuni de viraje. E drept că motorul sună spart iar pedala ambreiajului e lipsită de orice fel de răspuns dar, în treapta corectă pe un drum potrivit, KIA Picanto te poate face să te simți bine așa cum numai o mașină simplă și ușoară poate s-o facă.