LINIA DREAPTĂ A CIRCUITULUI MOTORPARK SE CONSUMĂ CU REPREZICIUNE, CU BICILINDRUL DE SUB MINE ÎMPINGÂND CU O FORȚĂ FEROCE ȘI UN URLET GROS, GUTURAL, LA CELE 10.000 RPM LA CARE SCHIMB TREPTELE DE VITEZĂ. DAR NICI NU AJUNG BINE ÎNTR-A 6-A, CĂ TREBUIE SĂ-MI PREGĂTESC FRÂNAREA PENTRU VIRAJUL 1, PE CARE CU ACEST PANIGALE 959 DECID SĂ-L ABORDEZ ÎN TREAPTA A TREIA, PENTRU A BENEFICIA DIN PLIN DE CUPLUL MOTOR ATUNCI CÂND PANGLICA DE ASFALT ÎNCEPE SĂ SE ÎNDREPTE.
O trecere rapidă prin treptele inferioare, cu noul ambreiaj Slip & Assist făcând aproape inutile scurtele „blip“-uri pe care le dau din reflex, motocicleta se mișcă puțin sub mine – semn că am frânat cam târziu și cam agresiv – și apoi se apleacă cu precizie, ușoară ca o pană, pe dificilul viraj cu apex întârziat pe care Ionuț Mistode l-a desenat parcă pentru a ne pune la o grea încercare pe noi toți. Văd deja traiectoria spre următoarea secțiune și deschid gazul devreme, abrupt, cu nesimțire, vrând să văd cât de larg mă va scoate ciclistica bologneză din virajul buclucaș. Surpriză plăcută, trasa este perfect previzibilă, pneul spate Pirelli Diablo Rosso Corsa mușcă din asfalt fără să dea vreo ocazie Traction Control-ului să se trezească la viață (nivel 2, mod Race). Urmează o secțiune deschisă,rapidă și dificilă, care se parcurge înclinat pe stânga cu gazul în plin, trecând printr-a 4-a și a 5-a, finalizată cu o frânare agresivă de câțiva metri până într-a 2-a, pentru acul de păr de dreapta. Panigale rămâne stabilă pe traiectorie și accelerează viguros urlând sub mine – cu plăcere, nu cu protest – și apoi mă lasă să pun roata față exact unde vreau în timpul frânării, fără să-și piardă vreo clipă stabilitatea. Frâna este puternică și dozabilă, fără să mă pună în cap – mulțumesc Brembo – și pot să păstrez presiunea în etrieri pe înclinație până în apex. Și dacă tot am sub mine un motor de cuplu și o ciclistică construită parcă din nori pufoși nu din 200 Kg (la plin) de aluminiu, magneziu, etc., aleg o trasă ascuțită, de tip „point and shoot“, pentru a exploata din plin vigoarea disponibilă încă de la turații joase.
Din nou mă scoate din viraj pe o traiectorie pe care am anticipat-o 100%, de parcă știe ce gândesc, în timp ce eu din nou răsucesc de manșon foarte devreme, doar-doar va zice și controlul tracțiunii ceva pe ziua respectivă. Dar nu zice, în schimb Panigale mă propulsează cu aceeași sălbăticie „civilizată“ pe următoarea secțiune deschisă, care se parcurge în plin gaz și înclinat pe dreapta. Din nou stabilitate, precizie, senzația că ești conectat organic cu armăsarul de sub tine și că pneurile sunt unse cu Superglue. Și tot așa viraj după viraj, cu plăcerea pilotajului sporind tur după tur, pe măsură ce cunosc motocicleta din ce în ce mai bine și mă pot aventura în trase fanteziste, doar pentru că vreau și pot. Nu multe motociclete îți oferă privilegiul unei relații intuitive și unei libertăți atât de mari de alegere a unghiurilor, vitezelor, punctelor de frânare. Dar bolognezii au excelat întotdeauna la asta, iar cu 959 Panigale chiar că s-au întrecut pe ei înșiși.
