Dacă sunteți în căutarea unui autoturism de familie în care să încapă fără probleme cărucior de copil, bagaje și multe alte lucruri esențiale într-o vacanță de o săptămână (sau două), nu trebuie să căutați mult atâta timp cât există Opel Zafira.
Gata! După un an de muncă, este din nou vremea să urcăm bagajele în mașină și să pornim hai-hui spre plaje frumoase, vreme călduroasă și soare mult. Evident, bagajele pentru o săptămână nu încap tocmai bine în torpedou sau pe bancheta din spate, mai ales dacă aceasta este ocupată și cu un scaun de copil. Mai mult, dacă avem scaunul și ocupantul aferent, mai avem nevoie și de un cărucior, de multe alte accesorii pentru drum și, desigur, pentru destinație. Am făcut un calcul rapid și a reieșit un volum necesar de peste 500 de litri de portbagaj. Dar nu este vorba numai despre volum ci și despre dimensiuni. Un cărucior de copil nu încape chiar oricum. Dar chiar dacă nu există un copil prezent, un Opel Zafira se dovedește a fi un adevărat vehicul lung-curier ce întrunește calități de confort, economie și, desigur, spațiu de depozitare.
Motorizarea mașinii era de doi litri turbodiesel și 170 CP, iar transmisia era manuală cu șase trepte. Inițial credeam că, din cauza masei proprii de peste 1,7 tone, Zafira ne va ușura buzunarele cu un consum de 6,5 litri la suta de kilometri. Mai ales că se prevedeau în fața noastră sute de kilometri de autostradă unde nu aveam de gând să mergem mai jos de 130 km/h. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe drum… din fericire! Cu toate că a reușit un consum frugal, deși nu am urmărit un consum cât mai mic, performanțele dinamice și, mai ales, timpii de reprize ne-au ajutat foarte mult în depășiri. Prin urmare, putem să spunem despre Zafira că este un adevărat expres care, la drum lung, își va dovedi atât aptitudinile de mașină confortabilă cât și pe aceea de vehicul rapid.
Plecarea din România
Plecarea spre Grecia am programat-o la ora 6 dimineața, într-o zi de duminică. Lipsa traficului greu și un București golit de mașini erau ingredientele necesare pentru ca, la ora 7 dimineața să ajungem la Giurgiu. Pentru traseul de dus spre Halkidiki am ales ruta prin Sofia și punctul de trecere a frontierei de la Kulata, urmând ca la întoarcere să folosim ruta mai directă prin Makaza și Ruse. Teoretic, drumul este cam la fel de lung dacă traversați Dunărea cu bac-ul. Am ales să nu riscăm să găsim bac-ul plecat sau nefuncțional sau… alte motive și am traversat pe la Ruse. În fața noastră mai erau două Opel-uri Zafira, din prima generație. Oamenii o apreciază în continuare și o folosesc din plin pentru concedii. După plata taxei de pod și trecerea formalităților vamale urmează punctul bulgăresc unde, pe un afiș mare, stă scris că vigneta de utilizare a drumurilor din Bulgaria trebuie plătită la ghișeul special amenajat în clădirea vămii. Pe lângă două ghișee mai există și un terminal electronic unde se poate plăti taxa. Doar că terminalul electronic nu funcționează. După vreo 10 minute la coadă, a ieșit un angajat de la ghișeu și ne-a îndemnat să plătim taxa de drum la chioșcurile din apropiere. Adică imediat după ieșirea din vamă, la sensul giratoriu, pe partea dreaptă. Taxa costă 15 leva, iar dacă o plătiți în euro, vă dorim succes cu cursul valutar. În mod normal ar fi 19 leva la 10 euro. În mod particular sunt 15. Am plecat mai departe ghidați de Waze, spre Sofia.
Mici gadget-uri, mari bucurii
Opel Zafira are screen-mirroring pentru telefonul mobil, doar că pentru aceasta trebuie să vă instalați Android Auto pe terminal. În mod interesant, aplicația nu este disponibilă pentru România, așa că trebuie să v-o descărcați de pe un mirror-link, cum ar fi acesta. Încrezători că, la fel ca la noi, vom afla din timp de echipaje ale poliției, blocaje în trafic, gropi sau alte astfel de “bucurii” ale drumului am mers liniștiți. Doar că destul de repede am constatat că bulgarii nu prea se înghesuie să raporteze ceva în waze. Prin urmare, eram pe cont propriu. Am trecut pe lângă mai multe echipaje, niciunul semnalizat. Am admirat cu nesaț felul în care bulgarii au construit autostrăzile trans-montane. O înșiruire de viaducte și tuneluri, poduri și construcții inginerești de mare anvergură. Chiar dacă nu au fost doar astfel de drumuri, ci și șosele naționale ce străbăteau sate și comune, totuși ce era construit era demn de invidiat.
Am ajuns, încet-încet, și la Kulata, punctul de trecere a frontierei dintre Bulgaria și Grecia unde vameșii s-au uitat în treacăt pe buletinele de identitate și ne-au făcut semn să mergem mai departe. Prin urmare, 3 minute în vamă pe lângă cele 45 dintre România și Bulgaria.
Grecii s-au dovedit foarte inventivi cu autostrăzile lor. Din motive economice, nu au mai reparat autostrăzile într-un mod corespunzător. Prin umare, cu 50 de metri înainte să apară o zonă deteriorată era instalat un semn de sfârșit de autostradă iar când se terminau gropile apărea iarăși semnul de autostradă. O metodă inventivă, ce-i drept, dar nu foarte plăcută. Ulterior, șoselele grecești se prezentau impecabil și nu am văzut niciun polițist până la destinație. După cum se poate observa, consumul de la dus a fost de numai 5,3 litri pentru 100 km, în condițiile în care s-a mers mult cu 130-140 km la oră, multe drumuri virajate, accelerări și frânări plus aerul condiționat folosit permanent. Dar să nu credeți că au uitat cumva de punctele de taxare. Există unul singur între Kulata și Salonic și se plătesc 2,4 euro.
Traseu nefericit
Pentru întoarcere am ales să mergem pe varianta Halkidiki – Makaza – Ruse. Traseul a început destul de bine dar… continuarea a fost cu suișuri și coborâșuri. Mai ales coborâșuri. Încă nu ajunsesem pe autostrăzile grecești când, brusc, ne-am trezit cu o ocolire din cauza unor lucrări ale șoselei ce ducea spre autostradă, înainte de localitatea Varvara (Grecia). Zafira nu s-a supărat prea tare pe drumul de macadam pe care mergeam. După un kilometru de macadam am revenit pe asfalt. Am înțeles atunci de ce nu erau marcate pe Waze lucrările: nu era semnal la telefon. Despre internet, nici pomeneală. Bun, mergem mai departe și suntem sfătuiți să mergem, totuși, prin Sofia, motiv pentru care suntem și direcționați subtil spre Salonic. Nu mușcăm momeala și ținem dreapta la intersecția cu autostrada E90, urmând indicatorul Kavala. Într-un final, sistemul se dă bătut și ne indică docil drumul spre Makaza. Nu este greu de ghicit sau de nimerit. Se merge întins pe autostradă vreme de peste 200 de kilometri. Sunt două puncte de taxare, la fiecare dintre acestea grecii cerând 2,4 euro. Dar se circulă relaxat. Unii mai în viteză, alții mai calmi, dar în continuare nu vedem nici țipenie de Poliție. Am făcut două opriri pentru cafea și alimente la două popasuri. Primul este bine semnalizat, la Lefas. Al doilea, într-o benzinărie din Komotini unde cred că am găsit una dintre cele mai accesibile motorine din Grecia: 1,2 euro pe litru. În rest prețurile ajungeau și până la 1,5 euro/l.
Așteptarea din Makaza
La traversarea graniței pe la punctul de control de la Makaza coada se întindea pe kilometri întregi. Răbdare să ai… desigur, se mai găsesc câte unii care vor să se bage pe contrasens să mai taie dar le cam piere cheful: și din contrasens vin mașini. Coada a durat cam 40 de minute, iar imediat după aceea eram încântați de peisaje frumoase și asfalt bun. Doar că n-a ținut prea mult timp minunea. Șoselele bine asfaltate și marcate au fost înlocuite de șosele din ce în ce mai peticite. În plus, la fiecare intersecție cu vreun drum secundar limita de viteză era de 60 km/h. Prin urmare, degeaba erau zone unde se mai puteau face depășiri pentru că tot cu aceeași viteză se mergea. Ne-am înarmat cu răbdare. Orele treceau și kilometri parcă deveneau din ce în ce mai lungi. După ce ne-am obișnuit cu limitele de viteză la intersecții cu drumuri secundare am văzut nenumărate limite de viteză la ieșirile din curțile unor clădiri părăsite, parcări de camioane ce aveau ani buni de când nu mai fuseseră folosite, vile somptuoase și alte asemenea locații. Teoretic, ar fi trebuit să putem parcurge fără probleme distanța de 380 de kilometri dintre Makaza și Ruse în maxim 6 ore. Din păcate, imediat după ora 21.00 drumurile s-au umplut de camioane și viteza a scăzut drastic. Așa că, la ora 22.30 am reușit să ajungem la Ruse. Scăpați și de acest ultim efort, după 20 de minute ieșeam din punctul de control trecere a frontierei în România. Cele 10 ore prognozate de Google Maps pentru a ajunge din Halkidiki în București s-au făcut 13. Ce-i drept, cu pauze ce au totalizat două ore. Prin urmare, 11 ore este un timp mai realist.
Un drum pe care, însă, l-am parcurs cu zâmbetul pe buze în Zafira. Cu un consum mediu de 5,5 litri/100 km mașina ne-a surprins în mod plăcut. Desigur, declarația de consum extraurban este la valori mai mici. Dar este o valoare care sigur nu a inclus drumuri în lucru, trafic de camioane și spații mai mici de depășit în care a trebuit să mergem cu accelerația la podea și multe, foarte multe frânări și accelerări în zonele cu restricții de viteză.
Iar, pe lângă consumul excelent realizat, Zafira ne-a mai încântat și cu un confort bun la drumuri lungi. După ore și ore de mers nu am simțit senzații de amorțeală sau de disconfort. Rareori putem găsi un lung curier atât de bun și care, în plus, să se parcheze atât de ușor în orașe și în locuri destul de înguste. Vizibilitatea bună și ajutorul senzorilor de parcare sunt atu-uri importante în acest sens.
Concluzii
Am făcut peste 1600 de kilometri cu Zafira și tot nu am putea spune că ne-am săturat de ea. Este exact genul de mașină pe care și-ar dori-o o familie. Ce-i drept, poate că pentru un consum mai bun de carburant în oraș, versiunea de 1,6 litri turbodiesel de 134 CP ar fi mai eficientă. La drum lung însă nu suntem la fel de siguri că ar putea obține la fel de puțin precum sora sa cu motor mai mare. Prețul de pornire pentru Zafira 2.0 turbodiesel de 170 CP este de 24.000 de euro. La acest preț greu veți găsi vreun vehicul care să-l poată egala vreun concurent la capitolul spațiu interior, confort și performanțe.
